CARNET CU IMPRESII DIN PRIZONIERAT
(1918)

                 „La momentul intrării României în Primul Război Mondial, Gheorghe Arghir a fost mobilizat cu gradul de sublocotenent în Regimentul 50 Infanterie şi a participat la bătăliile purtate de armata română în Transilvania, de la Dunăre, apoi pe frontul de rezistenţă al trecătorilor Carpaţilor. A căzut prizonier la 29 noiembrie 1916, într-o luptă pe valea râului Buzău şi a petrecut cea mai mare parte a prizonieratului în lagărul Krefeld din Germania. Perioada prizonieratului în lagărele germane a fost o experienţă tristă şi dureroasă aşa cum o atestă şi gândurilor colegilor de suferinţă, ofiţeri şi subofiţeri, pe care Gheorghe Arghir i-a rugat să le noteze în carnetul său, după momentul încheierii păcii cu Germania (24 aprilie/ 7 mai 1918). Astfel, carnetul devine depozitarul unor impresii, poezii, desene ce relevă momente dramatice de trădări, umilinţă, durere, foamete, dar şi pagini de nobleţe, bravură şi patriotism ale ofiţerilor români în acest tragic război”. (muzeograf Mihaela Damian)

SANIA DE TREIERAT CU DINŢI DE SILEX
(DUIUM, DICANIE, DOSCĂ)

              Sania de treierat provine din comuna Oancea, judeţul Galaţi.

              „Este confecţionată din lemn de salcie, formă trapezoidală, uşor curbată în partea din faţă. Blatul este compus din şase blăni de scândură, prinse între ele cu cepuri, iar pe spate are două stinghii prinse cu pene de lemn. Lamelele din silex sunt ordonate în coloane paralele, iar rândurile de pe o traversă continuă pe cea alăturată, acest fapt făcând ca randamentul de lucru al saniei să fie unul ridicat. Starea de conservare este bună, pe alocuri prezentând semne de uzură funcţională.

              Treieratul pe arie cu sania de treierat, se realiza pe o suprafaţă de pământ situată la marginea satului, de obicei pe un loc mai înalt. Etapele premergătoare acestui proces erau: curăţarea ariei, îndreptarea, tasarea şi stropirea cu apă a pământului. Apoi, snopii de cereale erau aşezaţi circular, cu spicele spre interior iar sania de treierat trasă de animale trecea peste ei, scuturând astfel boabele care erau adunate la anumite intervale de timp în centrul ariei”. (Muzeograf Ionela Daniela Antohe)

HANGER CU TEACĂ
 (secolul al XIX-lea)

              Hangerul este o armă albă cu origini orientale, mai mare decât un pumnal. Cele mai vechi hangere au fost datate ca fiind din neolitic, mai multe civilizaţii din antichitate folosind acest gen de pumnale, frumos decorate şi ornamentate, pentru festivităţi. Acest tip de armă a evoluat, ca multe altele, din forme simple de silex din perioadă neolitică la cele din metal (cupru) în perioada epocii bronzului.

               În Imperiul otoman, hangerul făcea parte din echipamentul ienicerilor, care îl purtau la cizmă, pentru ca, în perioada armelor de foc, soldaţii să fie echipaţi cu pumnale de acest gen, care uneori înlocuiau baioneta.

               De-a lungul istoriei, hangerele au fost folosite la diverse ceremonii şi ritualuri, ajungând de la simpla împodobire şi pictare a lor, până la fabricarea lor din aur.

               Hangerul cu teacă oriental este datat ca fiind din secolul al XIX-lea. Lama hangerului este realizată din oţel de Damasc, deosebit de dură, fiind puternic încovoiată de la mijloc spre vârf. Arma albă prezintă tăiş pe ambele muchii şi nervură dispusă pe mijlocul lamei. Lungimea lamei este de 21 centimetri. Mânerul este confecţionat dintr-un bloc de jad, la capăt având o formă de cap de cabalină. Teaca are o lungime maximă de 23 de centimetri şi este confecţionată din lemn, acoperită cu piele de culoare neagră, la extremităţi având plăci din metal argintat, frumos ştanţate cu diferite motive vegetale.

Scrisoarea de acreditare diplomatică a lui Victor Place
în funcţia de consul general al Franţei la New York (1870),
semnată de către Împăratul Franţei, Napoleon al III-lea

              Documentul, cu o valoare muzeistică deosebită, face parte din patrimoniul Muzeului de Istorie „Paul Păltănea”, Colecţia „Documente, secolul al XIX-lea”, îngrijită de muzeograf dr. Mariana-Delia Pohrib, va fi expus timp de o lună, la Secţia Lapidarium, str. Maior Iancu Fotea nr. 2 bis.

            Victor Place s-a născut la Corbeil, pe 18 iulie 1818, şi este fiul lui Philippe Place, proprietar, şi al Mariei-Camille Lefebure. Studiile şi le-a făcut la Paris, la Liceul „Henri IV”, apoi, la Şcoala de Drept.

            „La 21 de ani, în 1839, Victor Place iese primul la concursul de consuli, fiind trimis, mai întâi, la Madrid, ca elev-consul. A fost transferat, apoi, în misiunea Adolph Barrot, de la Port-au-Prince, între anii 1843-1844, în calitate de secretar al misiunii. În 1844 şi 1845 se află la Cadix, iar în 1846, este numit în funcţia de cancelar de ambasadă, apoi vice-consul, la Napoli. La 28 de ani, primeşte distincţia de Cavaler al Legiunii de O­noare, fiind remarcat în urma unor tranzacţii ordonate de Guvernul francez pentru cumpărarea unei cantităţi de furaje necesară aprovizionării trupelor din Africa, afacere în urma căreia Victor Place a dat dovadă de un adevărat simţ practic şi un zel dezinteresat în favoarea ţării sale. Din octombrie 1847 şi până în martie 1850, se află la conducerea Consulatului din Santo Domingo, unde are misiuni mai mult periculoase decât delicate.

            1870-1871. La 16 martie 1870 a fost numit consul general la New York. Pe lângă atribuţiile diplomatice a fost delegat să negocieze cu oamenii de afaceri americani achiziţionarea de echipamente, muniţii şi provizii necesare armatei franceze în războiul franco-german (1870-1871). Deşi a îndeplinit misiunea cu succes, în martie 1871 a fost retras din funcţie, duşmanii săi acuzându-l că şi-ar fi însuşit unele comisioane de la furnizori, motiv pentru care a fost trimis în judecată, unde, constatându-se nevinovăţia lui, a fost achitat. Ulterior, guvernul a cerut revizuirea procesului, astfel că în apel fostul consulul a fost condamnat. Epilogul a aparţinut preşedintelui Republicii, Thiers, care, examinând dosarul şi constatând nevinovăţia, l-a graţiat.

            1873. Din cauza politicii şi a sănătăţii grav zdruncinată s-a retras şi, în octombrie 1873, a venit în Moldova, la ţară, la cumnaţii lui din Tângujei (judeţul Vaslui).

            1875. La 23 ianuarie 1875, Victor Place a decedat, fiind înhumat la Iaşi, în vechiul cimitir catolic din Copou. La 1 octombrie 1931, prin grija oficialilor Municipalităţii din Iaşi, rămăşiţele lui au fost transportate la noul cimitir „Eternitatea” (Parcela 2/IC),piatra tombală, pusă prin eforturile financiare ale Fundaţiei Regele Ferdinand I, fiind confecţionată din piatră de Vrata, de către V. Venturini şi Vittorio Tomasini”.  (muzeograf dr. Mariana-Delia Pohrib)

Statuetă din secolul al XVIII-lea

              „În patrimoniul Muzeului de Istorie Paul Păltănea Galaţi există un exemplu concludent în acest sens, ales pentru a fi exponatul lunii decembrie a anului 2021. Este vorba de o statuetă feminină (bibelou), creaţie a atelierului Sèvres (Franţa), din anul 1778. Statueta din porţelan (modelat şi pictat) reprezintă un personaj feminin (într-o poziţie ce sugerează o atitudine parcă studiat relaxată) cu o vestimentaţie elegantă, coafură şi machiaj specifice pentru moda din Franţa epocii, aşezat pe un mic soclu circular (ornamentat cu motive stilizate aurii, pe un fond alb). Rochia este policromă, culoarea dominantă fiind verde pastelat. Spatele rochiei, mânecile şi zona corsajului sunt în culoarea dominantă, uni, cu garnitură din dantelă fină, de culoare albă, tiv la poale şi mâneci de culoare aurie. Partea din faţă a rochiei are un delicat model floral stilizat: boboci de trandafiri în nuanţe de roz, cu mici frunze verzi, încadraţi în medalioane şi ghirlande fin dantelate, într-un ansamblu elegant proporţionat, pe o alternanţă coloristică cu alb şi auriu. De sub poalele rochiei se iveşte un pantofior, tot de culoare verde. Podoaba capilară respectă moda coafurii şi este împodobită cu o cunună din flori(de acelaşi tip cu cele din modelul rochiei, precum şi cu cea de pe corsaj – spre decolteu) şi o delicată panglică, de culoare verde. Evantaiul alb-auriu, purtat în mâna dreaptă, acordă un farmec suplimentar personajului nostru.

           Bibeloul impresionează prin acurateţea execuţiei, calitatea estetică a ansamblului şi fineţea detaliilor, demonstrând amprenta consacrată a porţelanului de Sèvres (sigla atelierului este pictată cu albastru, pe fond alb, în interiorul rochiei – spre poale).

           Merită menţionat faptul că această statuetă a fost achiziţionată în anul 1974, de la Radu Beldiman. Fiu al lui Victor Beldiman (inginer şi jurnalist) şi al Magdalenei (născută Rosetti, fiica scriitorului istoricului şi politicianului Radu Rosetti), Radu Beldiman a fost urmaşul unor importante familii din elita societăţii româneşti, cu un stil de viaţă racordat la moda bunului gust al timpului.

           Un exerciţiu de imaginaţie ne poate ajuta să vedem cu ochii minţii, călătorind în timp şi spaţiu, ce tipologii de ambient interior a înfrumuseţat, de-a lungul vremii, acest bibelou, precum şi la ce poveşti de viaţă şi amintiri de familie a fost martor…” (muzeograf dr. Ingrid-Elena Bahamat.