Imagini de la eveniment
Frontiera ungaro-română după semnarea tratatului de la Trianon
(Sursa:Wikipedia)

100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon
(4 iunie 1920 - 4 iunie 2020)

 

                        Expunere: joi, 4 iunie 2020;
                        Comunicat de presă: .pdf;

           Anul acesta, pe 4 iunie se împlinesc 100 de ani de la semnarea Tratatului cu Ungaria, de la Trianon. Având în vedere situaţia creată de pandemia de COVID-19, nu putem, încă, să organizăm la Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” Galaţi, o expunere ştiinţifică sau un colocviu, însă momentul istoric, de acum o sută de ani este prezentat, online, de colega noastră, muzeograf dr. Maria-Magdalena Tuluş. 

           Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor şi acordurilor încheiate la sfârşitul Primului Război Mondial în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920). Sistemul de la Versailles – aşa cum este cunoscută pacea interbelică – avea la bază tratatele semnate de învingători, printre care se număra şi România, cu statele Puterilor Centrale învinse: cu Germania la Versailles (28 iunie 1919), cu Austria la Saint-Germain (10 septembrie 1919), cu Bulgaria la Neuilly (27 noiembrie 1919), cu Ungaria la Trianon (4 iunie 1920), cu Turcia la Sevres (10 august 1920).

            Sistemul de la Versailles a schimbat din temelii aşezământul bătrânului continent, trecându-se acum de la o Europă a imperiilor la o Europă a naţiunilor. Marile imperii – german, austro-ungar, ţarist şi otoman – s-au prăbuşit ca urmare a voinţei popoarelor din interiorul lor, constituindu-se pe ruinele lor noi state; altele, între care şi România, şi-au desăvârşit unitatea naţională.

            În ciuda faptului că terminarea războiului a găsit România de partea învingătorilor, tratativele de pace de la Paris au fost foarte dificile, îndeosebi atunci când „puterile cu interese generale” (Franţa, Marea Britanie, Italia, Statele Unite şi Japonia) au dictat condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească statele succesorale Austro-Ungariei, aşa cum erau numite în cabinetele diplomatice ţările beneficiare ale disoluţiei imperiului dualist. Delegaţia română prezentă la Paris, condusă de primul-ministru Ion I. C. Brătianu, nu a dorit să semneze „tratatul minorităţilor” şi Tratatul de pace cu Austria (de la Saint-Germain-en-Laye), întrucât aceste tratate aduceau atingere suveranităţii României, permiţând monitorizarea internaţională a statului român sub pretextul respectării drepturilor minorităţilor de către Bucureşti. Mult mai târziu şi sub o altă guvernare, primul ministru Alexandru Vaida-Voevod a fost silit să semneze tratatele respective la 10 decembrie 1919, în condiţiile în care reprezentanţii României părăsiseră anterior în semn de protest lucrările Conferinţei de la Paris şi refuzaseră să-şi pună semnătura la 10 septembrie 1919, atunci când avusese ceremonia oficială de la Saint-Germain-en-Laye, ce marcase oficializarea înfrângerii Austriei. Dacă problema Bucovinei fusese rezolvată de statul român la Saint-Germain-en-Laye în 1919, chestiunea teritoriilor româneşti desprinse din Ungaria a căpătat o turnură nedorită prin schimbarea regimului politic la Budapesta. Mai exact, armistiţiul încheiat de Ungaria cu Antanta prinsese aproximativ ca linie de demarcaţie între români şi maghiari zona Mureşului. Din cauza anarhiei din Ungaria, în martie 1919 puterea politică la Budapesta a fost preluată de comuniştii lui Bela Kun. Aceştia au proclamat Ungaria o Republică a Sfaturilor (Sovietelor), nu au recunoscut pierderile teritoriale şi au căutat să obţină o alianţă militară cu bolşevicii ruşi împotriva statelor naţionale vecine. Trupele bolşevice maghiare au atacat la 16 aprilie 1919 armata română aflată în zona munţilor Apuseni. Atacul a fost respins, iar contraofensiva armatei române a dus la o pătrundere în Transilvania, înaintarea fiind oprită din propria iniţiativă de români, la 1 mai 1919, pe graniţa fixată cu Antanta în august 1916. La 20 iulie 1919, Guvernul de la Budapesta a dat ordinul unui nou atac, din nou respins de români, iar riposta ce a urmat s-a soldat cu ocuparea Budapestei de către armata română, la 4 august 1919. Ca urmare a acestei victorii româneşti, Guvernul Comunist maghiar a fost înlăturat.

            Cu toate acestea, unirea cu Regatul României a teritoriilor locuite majoritar cu români din Ungaria a fost un act de autodeterminare, bazat pe principiul autodeterminării naţiunilor, dincolo de conjunctura internaţională favorabilă sau de rezultatele acestei campanii militare. În Transilvania şi în Banat, mişcarea pentru autodeterminare a românilor a avut un caracter popular mai accentuat decât în celelalte provincii unite cu Ţara în 1918. Românii au anunţat oficial hotărârea de autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea din 29 septembrie 1918. Aceasta este o declaraţie de principii în care se regăsesc principalele componente ale conceptului wilsonian de autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor: libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii naţiunii în teritoriul său naţional, plebiscitul. Declaraţia era adresată Parlamentului Ungariei, unde a fost citită de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod pe data de 5/18 octombrie 1918. Această declaraţie a căpătat valoarea unei proclamaţii de independenţă. La 18 octombrie 1918, se constituia, la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.), ca organ politic unic al românilor din Transilvania. El a devenit centrul de coordonare al mişcării naţionale din Transilvania, mutându-şi sediul la Arad în 21 octombrie/ 3 noiembrie 1918.

            În noiembrie 1918, în întreaga Transilvanie s-au format, după modelul C.N.R.C., consilii şi gărzi naţionale locale. Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga provincie, reuşind să menţină ordinea în Transilvania. La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C. adresa o notă ultimativă guvernului ungar, cerând „întreaga putere de guvernare”. În acest context, s-au desfăşurat la Arad în 13-14 noiembrie 1918 tratativele cu reprezentanţii guvernului ungar, conduse, din partea română, de Iuliu Maniu. Aceştia au recunoscut organismele politice româneşti, dar au oferit românilor doar autonomia administrativă a Transilvaniei, după modelul cantonal elveţian. Propunerea părţii ungare a fost respinsă, Iuliu Maniu declarând categoric că dorinţa românilor era „despărţirea totală” de Ungaria. În aceste condiţii, C.N.R.C. a decis convocarea unei mari adunări care să dea expresie voinţei românilor transilvăneni. La 7 noiembrie 1918, s-a publicat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunării Naţionale a Românilor pentru 18 noiembrie / 1 decembrie 1918. La Adunarea Naţională de la Alba-Iulia au participat peste 100.000 de oameni şi 1.228 delegaţi aleşi, astfel că decizia adoptată acolo a avut un caracter plebiscitar. Adunarea, deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, a adoptat în unanimitate Decizia de Unire a Transilvaniei cu România.

            În Rezoluţia Unirii, căreia i-a dat citire Vasile Goldiş, se preciza că:
„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie 1918, decretează unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre (…)”.

            După îndepărtarea regimului comunist de la Budapesta, problema Ungariei a constituit obiectul a mai multor runde de negocieri desfăşurate la Paris şi Londra. Sunt audiate în cadrul lucrărilor ambele puncte de vedere (ungar şi român), se ia la cunoştinţă dificultatea trasării pe teren a frontierei şi se avansează propunerea de a se înfiinţa o comisie referitoare la România, alcătuită din experţi, care trebuiau să analizeze corectitudinea revendicărilor fiecărei părţi. Au existat diferite propuneri de împărţire teritorială: americană (care înainta ideea preluării de către România a întregii Transilvanii, comitatele româneşti din Ungaria şi două treimi din Banat); franceză (care se pare că era cea mai avantajoasă pentru români, în special pentru zona Crişanei); şi engleză. După 12 runde de întâlniri, comisia a finalizat raportul privind trasarea frontierelor româneşti la 6 aprilie 1920, pe care Consiliul Miniştrilor de Externe îl ratifică la 8 mai, iar Consiliul celor Patru îl aprobă la 12 mai. În timpul negocierilor, reprezentantul Ungariei, contele Apponyi Albert, a acuzat România, Iugoslavia şi Cehoslovacia de imperialism, deoarece ocupaseră teritoriul milenar al Ungariei.

            În cele din urmă, în ciuda protestelor contelui Apponyi, Tratatul cu Ungaria a fost definitivat şi parafat la 4 iunie 1920 în localitatea Trianon, din partea României punându-şi semnătura dr. Ion Cantacuzino şi Nicolae Titulescu. Tratatul era favorabil României, iar graniţa fixată ţinea cont de aspectul etnic şi se suprapunea aproximativ pe linia frontierei prevăzută în Convenţia României cu Antanta din august 1916.

            Din cele aproximativ 10,4 milioane persoane, prinse în teritoriile pierdute de Ungaria în urma Tratatului de la Trianon, aproximativ 70% aparţineau unor comunităţi etnice, altele decât maghiarii: români, slovaci, ruteni, sârbi, sloveni etc. Pentru aceste naţiuni, Trianonul nu a făcut decât să confirme o realitate istorică, izvorâtă din lupta acestor comunităţi, prin elitele lor, pentru autodeterminare naţională. La Bucureşti, pe 4 iunie 1920, românii au acceptat prevederile tratatului ca pe un act de normalitate,o reunire a tuturor românilor într-un singur stat care urma să se întâmple, mai devreme sau mai târziu.

           Fragment din Tratatul de pace cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920)
           Secţiunea III
           România

            […] Art. 45. Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea II-a (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate, încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România.

            […] Art. 47. România recunoaşte şi confirmă faţă de Ungaria angajamentul de a consimţi la inserţiunea într-un Tratat cu principalele Puteri aliate şi asociate a unor dispoziţiuni pe care aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor care se deosebesc prin rasă, limbă sau religiune de majoritatea populaţiunii, precum şi pentru a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerţului celorlalte naţiuni.

           Secţiunea IX
            Dispoziţiuni generale

            Art. 74. Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri aliate şi asociate.
(„Monitorul oficial“, nr. 36, din 21 septembrie 1920).

 

Responsabil Relatii Publice,
Aura Cristian

 

PARTENERI
MEDIA:

  presa galati Prin Galati Redescopera istoria revista Historia copy shop 7 seri Galati-Braila Libraria Humanitas Galati info EST Litera 13 Matricea romaneasca