CIVILIZAŢIA TRADIŢIONALĂ DIN SUDUL MOLDOVEI

                        Vernisaj: 10 mai 2017, ora 18⁰⁰;
                        Locaţia: Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” Galaţi – Lapidarium, str. Mr. Iancu Fotea, nr. 2bis (vis a vis de Biserica Greacă), etajul al II-lea;

       PROGRAM DE VIZITARE:

                APRILIE - OCTOMBRIE : Miercuri - Duminică: 10 ⁰⁰ - 18⁰⁰
                                                        Luni, Marţi: închis, cu excepţia zilelor în care au loc manifestări culturale.  

                NOIEMBRIE - MARTIE: Miercuri - Duminică: 9 ⁰⁰ - 17⁰⁰
                                                     Luni, Marţi: închis, cu excepţia zilelor în care au loc manifestări culturale. 
 

            Expoziţia propune redarea unei imagini cât mai autentice a culturii şi tradiţiei populare româneşti, valorificând ştiinţific şi expoziţional bunurile culturale cu caracter etnografic, deţinute de muzeul nostru.

            Prin recompunerea unor modele culturale, specifice satului de odinioară, se doreşte sensibilizarea publicului vizitator, în vederea păstrării şi conservării, în forme cât mai nealterate, a moştenirii materiale şi spirituale tradiţionale.

Pescuitul

Tâmplărie / fierărie

Meşteşugul ţesutului

Arta sacră sau Evanghelia în imagini

Agricultura

Gospodăria ţărănească  casa tradiţională din sudul Moldovei

Gospodăria ţărănească  casa tradiţională din sudul Moldovei

          Pescuitul s-a practicat încă din cele mai vechi timpuri. Pe lângă importanţa peştelui în alimentaţie, el mai reprezintă şi un articol preţios în comerţul principatelor române cu alte ţări din vecinătate. Uneltele de pescuit făceau parte integrantă din inventarul gospodăriilor care se găseau în apropierea apelor, aşa cum sunt şi cele din sudul Moldovei.

           În jurul satelor, existau diferite categorii de terenuri, prin valorificarea cărora oamenii îşi asigurau traiul zilnic. În zonele joase, cum sunt şi cele din sudul Moldovei, câmpurile cultivate, sau ţarinile, alternau cu cele ierboase, folosite ca fâneţe sau păşuni. Tehnicile sau practicile de muncă agricolă păstrează în structura lor caracteristici arhaice, străvechi, păstrate până în zilele noastre.

           În ţara noastră, lemnul a constituit o materie primă de bază, folosit pentru construcţia locuinţelor, a adăposturilor pentru animale, precum şi pentru confecţionarea uneltelor, obiectelor casnice, mijloacelor de transport etc.

           În satele de altădată, existau oameni care practicau meşteşugul prelucrării lemnului şi care transmiteau din generaţie în generaţie dragostea pentru această ocupaţie. Meşterii ţărani valorificau lemnul în funcţie de cerinţele pe care le primeau, confecţionând astfel de la mobilier de esenţe tari sau moi până la linguri, fuse, coveţi ş.a.

           În ceea ce priveşte fierăritul, acesta s-a dezvoltat mai ales în apropierea zăcămintelor metalurgice, de unde s-a extins în aproape toate satele din România.

           Fierarii îndeplineau cerinţe importante, necesare în desfăşurarea activităţilor de producţie. Ei realizau o parte din unelte, le recondiţionau pe cele uzate, ferecau mijloacele de transport, carele şi căruţele, potcoveau caii şi alte animale de tracţiune.

          Satul adăposteşte o comunitate rurală ai cărei membri sunt, de cele mai multe ori, legaţi prin relaţii de rudenie sau vecinătate. Din punct de vedere structural, cuprinde o zonă rezidenţială, vatra, şi o zonă productivă, moşia.

          Casa ţărănească a fost locuinţa obişnuită a poporului nostru, de construcţia ei legându-se mai multe credinţe şi obiceiuri populare. Grijile începeau chiar cu alegerea locului pentru construire, deoarece ţăranii de odinioară erau convinşi că există locuri „bune” sau „rele” pentru ridicarea casei.

          Interiorul caselor ţărăneşti este strâns legat de arhitectura acesteia, ambele fiind expresia unor nevoi de viaţă şi a unei tradiţii istorice. Interiorul unei locuinţe este poate cea mai concentrată expresie a modului de viaţă, în el reflectându-se atât mediul cât şi desfăşurarea vieţii sociale, cu toate implicaţiile economice şi tehnice.

               Torsul şi ţesutul reprezintă tradiţii străvechi în ţara noastră, fiind atestate de numeroase descoperiri arheologice. Meşteşugul ţesutului a fost caracterizat de o mare bogăţie şi diversitate, ţesăturile de casă alcătuind un decor caracteristic fiecărei zone, oglindind măiestria, fantezia şi creativitatea româncelor.

           Instrument străvechi şi permanent folosit de-a lungul vremii, războiul de ţesut din lemn cunoaşte o răspândire mai largă în forma lui orizontală. În general, la acest tip de război, se lucrau ţesături variate, de la cele groase de lână până la pânzeturile subţiri. Importanţa diferitelor materiale textile în viaţa de toate zilele a determinat interesul permanent pentru tehnici de ţesut, ca şi pentru înfrumuseţarea produselor.

           Ca şi în celelalte regiuni ale ţării, şi în zona Moldovei de sud, ţesăturile subţiri se confecţionau, în general, din cânepă şi in, cărora li s-a alăturat bumbacul tors; cele mai groase şi mai călduroase erau confecţionate din lână.

                Pentru prelucrarea acestor fire textile, erau folosite o serie de unelte, printre care: pieptenii, meliţa, furca de tors, fusul ş.a.

muzeograf Ionela-Daniela ANTOHE

               Ca orice societate tradiţională, satul românesc şi-a justificat întotdeauna valorile şi regulile de viaţă prin apelul la ceva supraordonat umanului, la divin. Viaţa umană nu se desfăşura la voia întâmplării sau în limitaţiile necruţătoare ale naturalului, ci era parte a unui scenariu dumnezeiesc la ale cărui reglementări şi finalităţi trebuia să se supună.

               Într-o comunitate în care ştiinţa de carte reprezenta un privilegiu deţinut doar de foarte puţini membri, transmiterea mesajului religios a implicat adeseori mijloace reprezentativ-iconografice. Icoana devine astfel mai mult decât un obiect de decor, reprezentând un mediu de comunicare prin care sunt evocate secvenţe din istoria sacră a omenirii, episoade hagiografice, acte sacramentale dar şi perspective teologice asupra lumii. În icoană, evanghelia şi tradiţia bisericească iau înfăţişări non-propoziţionale însă uşoara simplificare semantică a mesajului este compensată de intensificarea forţei sugestiv-emoţionale. Icoana, cu încărcătura sa sporită de concret, nu ajunge la elaborarea teologică a cărţii religioase dar o depăşeşte pe aceasta în ceea ce priveşte capacitatea de a fi asimilată în viaţa ţăranului credincios.

asistent cercetare dr. Ovidiu-Cristian NEDU