Situl arheologic de la Tirighina-Barboşi, judeţul Galaţi

SITUL ARHEOLOGIC DE LA TIRIGHINA-BARBOŞI, GALAŢI
COD LMI - GL-I-S-A-02971

          Situl arheologic daco-roman de la Tirighina-Bărboşi se află un promontoriu ce domină valea Siretului, la confluenţa acestuia cu Dunărea şi este situat în partea de vest a oraşului Galati, în apropierea şoselei spre Tecuci şi Brăila, DN25.

          Sub acest nume sunt cuprinse zonele în care au fost efectuate descoperiri din perioada dacică, aşezare datată în secolele II-I a. Chr. şi perioada romană, aşezarea civilă romană, castellum, castru roman datate în secolele II-IV p. Chr. Acestea ocupă o suprafaţă destul de mare care cuprinde partea sudică a platoului Tirighina, versanţii acestuia, promontoriu pe care se află zidurile de fundaţie ale castrului, precum şi o parte din actualul cartier Bărboşi

          Încă de acum mai bine de 300 de ani cronicarii şi cărturarii moldoveni au menţionat că pe această înălţime naturală, cunoscută în trecut sub numele de Gherghina, iar acum Tirighina, se găsea o veche cetate din timpul romanilor, ale cărei ruine erau încă vizibile, iar unele elemente din zidăria lor se foloseau la înălţarea altor edificii în oraş.

          Primele cercetări de teren au fost întreprinse, la Bărboşi, de către Gheorghe Săulescu, iar cercetările arheologice sistematice au fost iniţiate de către Vasile Pârvan, în 1912 şi continuate de Gheorghe Ştefan în anii 1935-1936.

Colţul de Sud-Est al castrului roman de la Tirighina-Barboşi, sec. II-III d.Hr

         Locuirea în aşezarea dacică a fost cercetată, în anii 1959-1980, de către Nicolae Gostar şi continuată de Silviu Sanie(Institutul de Istorie şi Arheologie Iaşi) şi dr. Ion T. Dragomir(Muzeul de Istorie Galaţi). În aşezare au fost descoperite locuinţe de suprafaţă construite odinioară  din stâlpi de lemn, nuiele, pomestuială de chirpic, şi bordeie. N. Gostar, Silviu Sanie şi Şeiva Sanie au descoperit, în anul 1963, o zonă cultică sesizată arheologic prin prezenţa a şase tamburi din lemn, dispuşi pe două alineamente, cu analogii la sanctuarul descoperit la Zargedava.

          Cucerirea romană pune capăt aşezării dacice, în acelaşi timp, sau probabil ceva mai timpuriu decât celelalte cetăţi şi aşezări dacice de pe teritoriul Moldovei. Secolul al II-lea p. Chr. reprezintă în istoria Imperiului Roman perioada de apogeu şi de extindere teritorială maximă. Graniţele imperiului depăşesc limesul dunărean şi includ Dacia, care devine cea mai estică provincie.

         Împăratul Traian a impus „pax romana”, în aceste teritorii de la marginea răsăriteană a imperiului, din multiple considerente, printre care stăvilirea atacurilor populaţiilor „barbare” a constituit cu siguranţă o prioritate. Din această perspectivă se impunea ca noul stăpânitor al Daciei să organizeze apărarea teritoriului prin construcţia a numeroase fortificaţii (castre şi valuri de apărare) menite a stopa atacurile migratorilor.

          Deşi nu făcea parte din noua provincie Dacia, teritoriul situat la vărsarea Prutului şi Siretului în Dunăre, zonă în care se află situat şi situl arheologic de la Bărboşi, a constituit un avanpost al apărării imperiului intrând în stăpânirea efectivă a acestuia în secolele II-III p. Chr. Această zonă locuită de geto-daci, dar care constituia un adevărat culoar de trecere prin care aceştia, precum şi populaţiile migratoare, pătrundeau în provincia romană Moesia(în a cărei componenţă intra şi Dobrogea), a fost inclusă în sistemul roman de apărare, prin construirea unui castellum pe promontoriul de la Tirighina şi ridicarea unui val de apărare între actualele localităţi Şerbeşti şi Tuluceşti, din judeţul Galaţi, care forma un limes între Siret şi Prut. Aceste fortificaţii au permis romanilor o supraveghere eficientă şi apărarea promptă a celor mai răsăritene teritorii intrate, în secolul II p. Chr., în stăpânirea sa.   

Ruinele bisericuţei ridicate de Nestor Măcellariu la mijlocul secolului al XX-lea

          Cercetările arheologice, studierea stratigrafiei, analiza materialului ceramic şi numismatic, a inscripţiilor, au dovedit că în existenţa castrului de pe Tirighina au existat trei faze:

Prima faza - începutul secolului al II-lea (anii 101-106) - până în prima jumătate a secolului al III-lea (se încheie în timpul împăratului Gordian III sau în timpul împăratului Filip Arabul).

A doua fază - prima jumătate a secolului al III-lea  - până în anul 270/271.

A treia faza - prima jumătate a secolului al IV-lea (epoca lui Constantin cel Mare şi a urmaşilor săi) - până pe la anul 350.

         Castrul de piatră, care suprapune o necropolă romană şi o parte din aşezarea civilă romană, a fost ridicat după anul 171, când împăratul Marcus Aurelius era într-un greu război împotriva mai multor neamuri de pe frontiera dunăreană a Imperiului Roman. Castrul a fost abandonat la o dată şi în împrejurări încă necunoscute, în orice caz după împăratul Sever Alexandru (222—235).

         Efectivul militar din castrul de la Bărboşi nu putea fi prea ridicat, suprafaţa acestuia dacă depăşea puţin peste 3.500 m2, deci cam 1/3 de ha. Pe o asemenea suprafaţă, în mod normal, puteau să fie încartiruiţi circa 300 de soldaţi.

Obiecte descoperite la Tirighina-Barboşi, sec. II-IV d.Hr

          Cea mai veche unitate militară romană în castelul de pe înălţimea Tirighina, de la Bărboşi, a fost detaşamentul trimis de legiunea V Macedonica de la Troesmis, care a ridicat şi castrul. Mai târziu apoi acest detaşament este întărit cu soldaţi din Cohorta II Mattiacorum, care vin aici după anul 145. După anul 167, când legiunea V Macedonica pleacă în Dacia, garnizoana castelului va fi formată din soldaţii cohortei amintite. În prima jumătate a secolului al III-lea p. Chr., garnizoana castelului este din nou întărită cu un detaşament trimis de către classis Flavia Moesica. Alături de soldaţii acestor trei unităţi, între anii 106—270/271, la o dată ce nu se poate preciza, legiunea I Italica, de asemenea, a trimis soldaţi în castelul de la nord de Dunăre.

          Fortificaţia de la vărsarea Siretului în Dunăre a fost abandonată la sfârşitul secolului al III-lea p. Chr., urme de folosire temporară fiind constatate arheologic pentru perioada constantiniană(300-350), când Imperiul Roman revine, prin câteva capete de pod, la nordul fluviului.

          În afara punerii în evidenţă a urmelor numeroaselor construcţii din nivelurile dacice şi romane, cercetările au avut rezultate fructuoase şi în ceea ce priveşte materialul arheologic. În timpul numeroasele campanii arheologice, derulate în acest sit, au fost prelevate mărturii materiale(ceramică, unelte din fier, arme, obiecte de podoabă şi accesorii vestimentare, statuete, fragmente de coloane, etc.) care au îmbogăţit cunoştinţele ştiinţifice despre istoria civilizaţiei umane  pe aceste locuri, precum şi colecţiile unor instituţii de cultură din ţară.