ARHEOZOOLOGIA. MATERII DURE ANIMALE

Diana-Maria Sztancs

              Osul, cornul, dinţii, scoicile sau fildeşul sunt cele mai cunoscute materii dure animale. Această sintagmă, utilizată astăzi în mod curent în mediul ştiinţific internaţional, ca şi la noi, face distincţia între ţesuturile moi ale animalelor (muşchii, tendoanele, organele) şi elementele scheletice ale acestora (Poplin 1974, 16).

               De-a lungul timpului, omul a învăţat să folosească ceea ce natura i-a oferit, iar animalele nu au făcut excepţie. După consumul alimentar, elementele scheletice erau utilizate ca materii prime pentru obţinerea diferitelor obiecte necesare în viaţa de zi cu zi sau având destinaţii speciale.

               Disciplina care se ocupă cu studiul resturilor faunistice descoperite în siturile arheologice se numeşte arheozoologie, iar persoana care studiază resturile faunistice se numeşte arheozoolog.

               De ce este importantă această disciplină? Studiul faunei dintr-un sit arheologic este esenţial în reconstituirea alimentaţiei, economiei, relaţiei omului cu mediul ambiant la un moment bine definit al istoriei.

               Ce fel de informaţii aflăm în urma unui studiu arheozoologic? Resturile faunistice dintr-un sit arheologic oferă informaţii referitoare la speciile de animale exploatate, vârstele acestora, scopul pentru care au fost crescute şi sacrificate (carne, produse secundare − lapte, lână etc.).

               Osul este principala resursă scheletică utilizată în obţinerea artefactelor. Se foloseşte din paleolitic şi până în prezent. Datorită proprietăţilor sale, acesta rezistă relativ bine în sol şi astfel, astăzi avem la îndemână dovezi privind uneltele, armele sau podoabele folosite de comunităţi care au trăit în preistorie sau antichitate.

               Cornul de cervide este cea de-a doua materie primă utilizată în obţinerea artefactelor. Acesta este un tip de ţesut dur, cu rol de protecţie, care creşte anual pe o parte a osului frontal (cep sau pedicul) al masculilor din familia Cervidae. Spre deosebire de os, cornul reprezintă o materie primă mult mai flexibilă, rezistând în bune condiţii la solicitări mecanice majore (Reitz, Wing 2008, 63; Cornwall 1964, 67; MacGregor 1985, 11). Procurarea acestei materii prime nu presupune în mod obligatoriu sacrificarea animalului; coarnele cervidelor se procurau cel mai adesea prin cules, în perioadele de cădere.

              Dinţii reprezintă o altă materie primă utilizată, de-a lungul timpului, de către comunităţile umane pentru confecţionarea diverselor artefacte, cu deosebire elemente simbolice, podoabe etc. Principalele specii care au furnizat astfel de materii prime sunt: porcii mistreţi, cerbii, mamiferele carnivore etc. Sunt materiile dure animale care au cea mai mare implicare în procesul de hrănire a animalului. Adaptarea la condiţiile diferite de hrană a determinat clasificarea mamiferelor în trei categorii: erbivore, carnivore şi omnivore, în funcţie de care distingem o repartiţie diferită a dentiţiei (Reitz, Wing 2008, 51).

               Dintre curiozităţile legate de dinţi putem aminti utilizarea caninilor reziduali de cerb (ca podoabe; conform datelor furnizate de izvoarele antice, aveau rol de amuletă) şi folosirea caninilor de mistreţ (defense) ca elemente de podoabă şi unelte.

               Cochiliile de scoici şi de melci au fost, de asemenea, materii prime importante în realizarea podoabelor. Se utilizau atât cochilii provenind de la specii locale, cât şi cele ale speciilor mediteraneene sau melci fosili. Prin structura lor, multe tipuri de cochilii sunt fragile (casante), dar, în acelaşi timp, dificil de prelucrat prin metodele curente în preistorie şi antichitate (tăiere, abraziune).

Bibliografie

              Beldiman 2007 – C. Beldiman, Industria materiilor dure animale în preistoria României. Resurse naturale, comunităţi umane şi tehnologie din paleoliticul superior până în neoliticul timpuriu, Asociaţia Română de Arheologie, Studii de Preistorie, Supplementum 2, Bucureşti.>

               Cornwall 1964 – I. W. Cornwall, Bones for the archaeologist, London.

               MacGregor 1985 – A. MacGregor, Bone, antler, ivory and horn: the technology of skeletal materials since the Roman period, London.

               Poplin 1974 – F. Poplin, Principes de la détermination des matières dures animales, în H. Camps-Fabrer (dir.), Premier Colloque international sur l’industrie de l’os dans la Préhistoire, Université de Provence, Aix-en-Provence, 15-20.

               Reitz, Wing 2008 – E. J. Reitz, E. S. Wing, Zooarchaeology, 2nd edition, Cambridge.